TOP arme care au facut istorie în Al Doilea Razboi Mondial

Din acest punct de vedere, Al Doilea Război Mondial se află într-o perioadă interesantă, unde progresele tehnologice au reprezentat un aspect central. Fiecare mare stat participant a încercat, în felul său, să dezvolte cele mai bune arme care se pliază pe punctele forte.

Astfel, o comparaţie între aceste arme şi tehnologii militare este inutilă, având în vedere că în spatele dezvoltării acestora se aflau motive proprii: dacă o ţară are resursă umană din plin, atunci este de înţeles că va încerca să dezvolte arme ieftine, fiabile şi în cantitate mare; sau din contră, dacă o ţară duce lipsă de resursă umană (şi de unele materii prime), va încerca să dezvolte arme cât mai performante pentru a face faţă numerelor mai mari. Aşadar, se poate spune că o anumită armă este cea mai bună pentru un anumit popor.

• Un general și carul său, parte din Armata de Teracotă, au fost descoperiți în China
• Britanicii din Epoca Bronzului își mâncau dușmanii, sugerează o descoperire macabră

Acestea fiind spuse, mai jos este o listă de arme şi tehnologii militare, dezvoltate atât de Aliaţi, cât şi de Axă, care sunt reprezentative pentru bătăliile celui de Al Doilea Război Mondial.

B-17 ”Flying Fortress”

Credit: Wikipedia

„Fortăreaţa Zburătoare” a americanilor este practic ceea ce spune şi numele, un avion masiv care avea nouă mitraliere şi putea căra 1.800 de kilograme de bombe. Capacitatea sa şi performanţele au crescut odată cu timpul. Modelele mai târzii puteau căra chiar şi 4.500 de kilograme de bombe, scrie Mental Floss.

De asemenea, bombardierul a putut fi produs la scară largă, ceea ce indică puterea industrială a Statelor Unite, fiind construite peste 12.000 de avioane. Este de înţeles că a participat în toate treatele de operaţiuni al americanilor şi se estimează că, doar peste Germania, B-17 a aruncat 640.000 de tone de explozibil. A aruncat bombe şi asupra României. Detalii aici! 

Deşi avionul era mare şi greu, putea atinge o viteză de 450 km/h.

Spre nenorocul inamicilor, americanii au introdus fortăreaţa zburătoare cu mai bine de un an înainte de începerea celui de Al Doilea Război Mondial, în aprilie 1938, oferind, odată cu intrarea în război a americanilor (pe 7 decembrie 1941), superioritate aeriană.

Hurricane şi Spitfire

Rămânem deocamdată în aer, dar de data aceasta, în spaţiul aerian al Europei de Vest, unde Luftwaffe, forţele aeriene germane, încercau să-şi impună superioritatea aeriană asupra Marii Britanii.

Hurricane Mk.1. Credit: Wikipedia

După ce Franţa a capitulat pe 22 iunie 1940, britanicii erau singuri împotriva Germaniei naziste, cu doar Canalul Mânecii reprezentând o barieră împotriva cuceririi. Mulţi britanici nu credeau că există vreo şansă de supravieţuire a Regatului. Chiar şi aşa, prim-ministrul britanic Winston Churchill era determinat să apere Marea Britanie, fiind încrezător că escadrilele de avioane de vânătoare Spitfire şi Hurricane vor apăra ţara în ceea ce s-a numit Bătălia pentru Anglia.

În termeni de performanţă, Spitfire avea un mic avantaj faţă de Hurricane, dar acesta din urmă putea fi produs la scară mai largă, potrivit Top Tenz. Acesta a fost capabil să facă faţă excelentelor avioane BF109 ale germanilor, fiind responsabil pentru 55% din totalul distrugerilor cauzate forţelor aeriene germane, pe când Spitfire a fost responsabil pentru 42% dintre distrugeri.

Britanicii au construit peste 14.000 de avioane Hurricane, de la introducerea sa în 1937. Din 1942, avionul a început să-şi piardă din eficacitate, odată cu avansul tehnologic, dar a rămas eficient în distrugerea ţintelor de la sol.

Spitfire LF Mk IX. Credit: Wikipedia

În ceea ce priveşte performanţa, Spitfire era avionul pe care britanicii se bazau. Cu o viteză maximă de 710 km/oră, putea distruge şi rachetele V-1 dezvoltate de germani la sfârşitul războiului. De aceea au fost produse peste 20.000 de mii de aparate, pe o durată de 10 ani (1938-1948) care au fost exportate după război şi altor ţări precum Turcia, Uniunea Sovietică şi Portugalia, potrivit Britannica.

Portavioanele

USS Enterprise, cea mai decorată navă de război a Statelor Unite din Al Doilea Război Mondial. Credit: Wikipedia

La începutul războiului, mulţi strategi navali credeau că tunurile mari ale navelor de război vor domina conflictul pe mare. Portavioanele trebuiau să aibă rolul de suport al acestor mari nave de război.

Lucrurile au stat oarecum invers, întrucât în era incipientă a vitezei, conflictul se baza pe flexibilitate. Un aeroport mobil, care putea duce avioane aproape de ţărmurile inamice, a reprezentat o parte esenţială a acestui principiu.

Poate doar japonezii au profitat la maxim de aceste caracteristici ale portavioanelor, cel puţin într-un singur caz, atunci când pe 7 decembrie 1941 au atacat Pearl Harbor, garnizoana din Pacific a americanilor. Luaţi prin surprindere, americanii au pierdut 49 de nave şi multe altele au fost avariate, arată Top Tenz.

Partea plină a paharului pentru americani este că cele 353 de avioane japoneze lansate de pe cele 6 portavioane nu au prins portavioanele americane care se aflau în larg, la exerciţii. Altfel, cel mai probabil ar fi avut aceeaşi soartă, iar japonezii ar fi avut un control mai mare asupra Pacificului, cel puţin în prima parte a conflictului.

În ziua de astăzi, portavionul este elementul central al oricărei flote militare a unei ţări mari.

Submarinele germane

Submarinul U-995. Credit: Wikipedia

Germanii nu aveau o flotă foarte mare încât să facă faţă Aliaţilor, de aceea strategia lor de la începutul războiului (înainte ca Statele Unite să intre în război) a fost de izola Marea Britanie. Convoaiele de nave care transportau provizii din Statele Unite în Marea Britanie au avut de-a face cu „haite” de submarine care le vânau în largul Atlanticului. Toate erau parte a Ubootwaffe (flota de submarine germane).

Efectele au fost devastatoare, cu mai bine de 2 milioane de tone au fost pierdute doar în 1940, scrie Top Tenz. În termeni economici, campania germanilor a fost un succes.

Chiar şi Winston Churchill a spus că singurul lucru care l-a speriat în Al Doilea Război Mondial au fost atacurile nemiloase ale submarinelor germane.

În total, Germania a construit 1.162 de submarine, dintre care 785 au fost distruse, majoritatea dintre ele fiind scufundate de distrugătoare şi avioane aliate.

Lansatoarele de rachete Katiuşa

Credit: Wikipedia

Numită şi „orgiile lui Stalin” de către germani, artileria sovietică avea în dotare una dintre cele mai înspăimântătoare arme dezvoltate în Al Doilea Război Mondial. Ca un mic exerciţiu de imaginaţie: eşti un infanterist german pe Frontul de Est şi auzi într-o dimineaţă, în depărtare, sunetul din video-ul de mai jos:

Ce urmează este imposibil de imaginat pentru cineva care nu a trăit vreo experienţă a războiului.

Katiuşa, noua piesă de artilerie, a început să apară pe front în 1941. Fiabilitatea şi costul redus de producţie a făcut ca aceasta să devină o armă favorită a sovieticilor. Practic, Katiuşa era o rampă de lansare pe un camion, iar puternicele rachete puteau fi transportate cu uşurinţă, având un mare avantaj în acest sens faţă de artileria convenţională, cu tunuri.

Un dezavantaj era lipsa de acurateţe, dar posibilitatea de a lansa multe rachete oferea sovieticilor capacitatea de a bombarda zone largi ale unui teritoriu, lansând salve de rachete. Încărcătura varia între 14 şi 48 de rachete, în funcţie de model, potrivit Top Tenz.

Fiabilitatea, uşurinţa cu care pot fi utilizate şi puterea de foc au făcut ca acestea să mai fie folosite şi astăzi. Mai mult decât atât, „orgile lui Stalin” au rămas o armă emblematică a celui de Al Doilea Război Mondial şi precursoarele lansatoarelor de rachete terestre utilizate de multe armate din ziua de astăzi.

Sherman

Credit: Wikipedia

Dacă discutăm de teatrele de război terestre aliate, vine uşor în minte tancul care a reprezentat centrul diviziilor de blindate aliate. Nu a fost cel mai performant tanc din Al Doilea Război Mondial, potrivit Top Tenz, şi nu a câştigat războiul pentru Aliaţi, dar Aliaţii nu puteau câştiga războiul fără el, mai ales în Frontul de Vest, unde trupele aliate a întâlnit o rezistenţă dârză din partea trupelor germane.

În timp ce tancurile germane erau costisitoare, dificil de reparat şi se stricau uşor, tancurile Sherman nu aveau aceste slăbiciuni. Aliaţii au câştigat prin numărul superior al acestor blindate. Statele Unite au produs aproape 50.000 de tancuri din diferite versiuni ale Sherman între anii 1942 şi 1946, scrie Mental Floss.

Recent, interesul pentru aceste blindate a fost trezit, odată cu apariţia filmului Fury. Video-ul de mai jos prezintă un fragment din acest film, care le prinde în acţiune.

Unele armate din America de Sud îl mai folosesc şi astăzi, ceea ce spune ceva despre calitatea acestora.

Tiger

Credit: Wikipedia

Vorbind de acţiune şi tancuri, trebuie să remarcăm în acelaşi video de mai sus, partea opusă a baricadei, care prezintă un singur Tiger. Mulţi experţi consideră că era de ajuns ca acesta să spulbere cele patru tancuri Sherman, un scenariu mult mai plauzibil.

Panzer VI Tiger era spaima altor tancuri, dar trebuia să fii foarte ghinionist să ai de-a face cu un asemenea blindat, întrucât doar 1.347 de tancuri Tiger au fost construite, scrie Tanks Encyclopedia.

Tigerul era o maşină formidabilă care a forţat limitele războiului cu blindate şi, de asemenea, i-a forţat pe aliaţi şi pe sovietici să dezvolte tancuri mai bune.

Deşi era foarte costisitor, se strica rapid şi era greu de întreţinut, era letal de eficient, cu o rată de distrugeri de 10:1 – 19:1 în favoarea sa.

Cu un tun de calibrul de 88 de milimetri, putea penetra aproape orice blindaj, iar, la rândul său, blindajul Tigerului era aproape imposibil de penetrat. Singurul punct nevralgic în acest sens era partea din spate, unde blindajul era minimal, iar o lovitură în această zonă îl scotea din acţiune.

Primele dezvoltări ale Tiger au început chiar în 1935, fiind prezent în principal pe Frontul de Est, acolo unde a întâmpinat numărul imens de blindate sovietice şi vremea neprielnică.

În ultima parte a războiului, germanii au creat şi Tiger II, dar era prea târziu pentru a mai conta.

Panzer IV

Credit: Wikipedia

În timp ce Tiger era o clasă aparte de tancuri grele, care cu siguranţă a rămas în memoria colectivă, restul panzerelor sunt la fel de importante pentru Wermacht, mai ales Panzer IV cu toate variaţiile sale (care sunt extrem de multe).

Mai uşor ca Tigerul şi cu un tun de calibrul 75 mm, Panzer IV era baza diviziilor de blindate germane. De asemenea, este important de menţionat că germanii au fost primii care au format batalioane de tancuri, scoţând la iveală eficienţa în număr mai mare. Astfel, viteza atacurilor a crescut semnificativ, germanii dezvoltând şi ceea ce s-a numit Blitzkrieg, „războiul fulger”. Aceste blindate au fost o parte esenţială din noua tactică. Precursorul acestuia, Panzer III, s-a dovedit şi el extrem de eficient la începutul războiului în Franţa.

Astfel, Germania a folosit aceleaşi principii la Panzer IV, care se traduce prin calitatea la care cineva s-ar aştepta din partea germanilor şi, de asemenea, prin fiabilitate şi costul redus de producţie, fiind cel mai produs tip de tanc al nemţilor (aproximativ 8.500 de tancuri produse), din 1936 până în 1945, potrivit Tanks Encyclopedia.

Performanţele sale îl făceau să fie chiar şi preferatul trupelor de elită SS. Mai mult decât atât, în anii ’50 şi ’60 a fost folosit de armata siriană.

T-34

Credit: Tanks Encyclopedia

Când vine vorba de tancurile sovietice în cel de Al Doilea Război Mondial, primul care vine în minte este T-34. Prima dată când a intrat pe Frontul de Est, în iarna anului 1941, germanii au fost surprinşi de viteza, manevrabilitatea şi blindajul înclinat care îl făcea greu de penetrat de tunurile inamice.

Deşi dominaţia pe front nu a durat mult, T-34 a rămas tancul principal al Armatei Roşii, iar în 1945, 55% dintre toate blindatele erau T-34, potrivit Top Tenz. În total, au fost construite aproximativ 84.000 de T-34, incluzând toate versiunile acestuia, de la primele T-34/76 la T-34/85. 76 şi 85 înseamnă calibrul, sovieticii montând tunul de 85 de mm şi o turelă mai largă pentru a face faţă noilor tancuri germane, potrivit Tanks Encyclopedia.

În ceea ce priveşte manevrabilitatea, niciun alt tanc din Al Doilea Război Mondial nu era atât de performant, şenilele şi suspensile excelente făcându-l utilizabil pentru aproape orice fel de teren, indiferent de condiţiile meteorologice.

T-34 a fost cel mai bun tanc pentru sovietici, care excelau în resursă umană. Fără el, este foarte posibil ca Wehrmachtul să fi înfrânt Rusia.

Ultimele trei tancuri, inclusiv acesta, s-au întâlnit de multe ori pe Frontul de Est, ducând şi la cea mai mare bătălie de tancuri din istorie, Bătălia de la Kursk din vara anului 1943, câştigată de sovietici.

MG42

Credit: Wikipedia

Când vine vorba de calitate, performanţă, fiabilitate şi cost, probabil cea mai bună armă din Al Doilea Război Mondial a fost mitraliera MG42, sau numele complet Maschinengewehr Modell 42. Având mai puţine probleme ca predecesoarea acesteia, MG34, noua mitralieră grea a devenit rapid preferata infanteriei germane.

A fost folosită pentru prima dată în mai 1942 în campania din Africa de Nord. De asemenea, o altă trăsătura a acesteia a fost versatilitatea, fiind folosită şi ca anti-aeriană, nu numai ca armă defensivă împotriva infanteriei inamice, relatează Military Factory.

Cu un calibru de 7,92 milimetri şi cu o cadenţă de 1.200 de focuri pe minut, arma este atât de bună încât mai este folosită şi în ziua de astăzi. Numărul de mitraliere construite este unul impresionant, aproape 425.000 de unităţi.

De asemenea, în timpul războiului, inamicii nu s-au sfiit să utilizeze mitralierele capturate, iar după război, americanii au creat o variantă bazată pe MG42, anume M60 GPMG care a fost folosită în Războiul din Vietnam.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

Top 10 arme asiatice ciudate folosite in Artele Martiale

Una dintre cele mai ÎNGROZITOARE arme din istorie: aruncătorul de flăcări

Acţiuni STRANII din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial- Galerie Foto

Şapte eroi necunoscuţi din cel de-Al Doilea Război Mondial. Unul avea numai 16 ani şi a salvat de la moarte mii de oameni